Caietul cu nume pierdute - recenzie

Titlu: Caietul cu nume pierdute

Autor: Sofia Lundberg

Nr. pagini: 317

Editura: Litera

Colecția: BlueMoon

„Dragostea zace sub fiecare piatră de mormânt. Atât de multă dragoste. Priviri care fac să se clatine o viață întreagă. Mâini care se țin strâns pe o bancă în parc. Privirea unui părinte spre copilul său nou-născut. O prietenie atât de puternică, încât nu are nevoie de patimă. Două trupuri care devin unul la nesfârșit. Dragoste. E doar un cuvânt, dar spune așa de mult. Până la urmă doar dragostea contează. Ai iubit destul?”

Sintetizând atât de frumos chintesența întregului roman, cuvintele din epilog sensibilizează pe oricine. Însă mă simt datoare să ofer o explicație la întrebarea de ce iubesc această poveste.

Apărută la editura LITERA, în colecția BlueMoon în 2020 (București), sub titlul original Den röda adressboken, timp de 317 pagini, cumva, oricât de tineri suntem, ne vom pune constant o singură întrebare: Oare așa voi ajunge și eu?

Și nu e nicidecum compătimire pentru soarta unei bătrâne ajunse la final de viață, ci mai mult o curiozitate extrasă din teama de neprevăzut, din absurdul vieții. Căci poate ne e frică de ce vom vedea peste ani, atunci când vom privi retrospectiv. Cartea este un omagiu adus puterii pe care o exercită trecutul; vom observa așadar, cum cele mai mărunte până la cele mai importante decizii ne constuiesc și ne modelează. Vom observa cum ne schimbă fiecare persoană pe care o întâlnim, căci nu este doar povestea lui Doris, ci mai mult o particulaizare a eului fiecăruia.

Cartea a stat mult timp pe raftul meu, poate din cauza faptului că am pornit cu prejudecata că va fi iarași încă o poveste de dragoste pe timp de război. Alegeam mereu în locul ei alte romane. Am deschis-o într-o zi de decembrie și m-am îndrăgostit iremediabil. E atât de simplu scrisă! Sunt cuvinte țesute, împletite atât de frumos cu firul poveștii, încât pare ireal.

Evenimentele stau sub semnul unei nostalgii perpetue, ca și cum protagonista ar citi din paginile propriului jurnal, amintindu-și mereu de neputința actuală, prin prisma trecutului.

„Sunt anumite amintiri pe care nu poți pur și simplu să le uiți. Nu te lasă în pace (...). Și simți atunci durere, o durere cumplită. ” (p. 169)

Acțiunea cărții se întinde pe mai bine de opt decenii, timp în care suntem părtași la o iubire atât de frumoasă și de autentică, dar și la durere sinceră, încât uneori ne simțim asemenea unor intruși în viața lui Doris. Ea încearcă să îi transmită singurei persoane care-i mai este în viață, lecțiile pe care le-a învățat ea de-a lungul vremii. Este vorba despre Jenny, nepoata surorii ei, care locuiește departe, însă vom afla că distanța nu este o piedică reală.

Cartea este scrisă pe două planuri, capitolele alternând între prezent, unde o bătrână de nouăzeci și șase de ani, bolnavă pe patul de spital, încearcă să recupereze amintiri, și trecut, care este presărat atât cu nostalgie din partea lui Doris de acum, dar și cu frenezie născută din Doris de atunci. În acest mod aflăm despre viața ei tumultoasă. Pe rând, pe măsură ce sunt tăiate numele unui personaj dintr-un caiet, descoperim și noi fragmente din viața unei tinere.

Suntem în anul 1928. Atunci Doris împlinea zece ani. Cadoul primit de la tatăl ei o va însoți pe tot parcursul vieții ei.

„Împlinisem zece ani. În clipa în care am văzut pachetul, am știut că înauntru era ceva deosebit. (…) Înăuntru era un caiet, legat în piele roșie, lucioasă, care mirosea puternic a vopsea. ” (pp. 13-14)

Acolo își nota cu gel roșu numele fiecărei persoane pe care a iubit-o la un moment dat în viață. Își nota adresele lor, numerele de telefon, însă toate se puteau spulbera în amintiri dacă Doris trăgea o linie și scria MORT/MOARTĂ. Aflăm astfel povestea vieții ei. Mama, sora, pictorul Gösta, doamna care a luat-o în grijă și mulți alții. Toți cei care și-au imprimat prezența în viața fetei, într-un fel sau altul. Toți cei care au fost buni, ori din contra, au profitat de bunătatea și ușoara naivitate caracteristică-i. Și Allan.

Vândută de mama ei unei doamne bogate, din cauza lipsei de bani, a lucrat ca servitoare în Suedia, unde l-a cunoscut pe pictorul Gösta cu care a legat o prietenie neobișnuită dar sinceră, ca apoi să fie manechin în Parisul anilor ’30. Despărțirea de casă nu a fost una ușoră nici pentru mamă:

„Îți doresc, mi-a șoptit ea la ureche, destul soare ca să-ți lumineze zilele, destulă ploaie ca să pui preț pe soare. Destulă bucurie ca să-ți întărească sufletul, destulă durere ca să pui preț pe momentele de fericire ale vieții, destule întâlniri ca să poți spune „Adio” din când în când. ” (p. 42)

Acolo, la Paris, unde este abordată de un domn ca să lucreze pentru case de modă, învață poate una dintre cele mai dure lecții:

„ Frumusețea este cea mai grozavă forță de manipulare (...)” (p. 88)

Viața ca manechin nu era deloc ușoară. Mereu întreținută de domni bogați, tratată ca un obiect care trebuia să atingă strandarde de perfecțiune absurde, șansa lui Doris se ivește atunci când o cunoaște pe Nora, cea care, printr-un gest micuț de bunătate îi modifică substanțial viața la Paris. Dintr-o dată pozează pentru Vogue, are acces la petreceri luxuriante în noaptea pariziană, unde intelectualii și cei bogați erau acompaniați pe tonuri de jazz. Bineînțeles că viața de noapte zbuciumată și rochiile lungi, extravagante, atrăgeau priviri disprețuitoare din partea vecinilor, însă lui Doris nici nu-i păsa. Fusese vândută de două ori, o data de mama sa, apoi de doamna căreia îi fusese servitoare. În sfârșit își putea purta singură de grijă, oricare ar fi fost consecințele.

Zece ani mai târziu, fuge alături de sora ei din calea celui de-al Doilea Război Mondial, tocmai la New York. De ce acolo? Ei bine, „După cum s-a dovedit, rațiunea se dovedea lipsită de apărare în fața iubirii.” (p.90) Poate de aceea pleacă pe alt continent, în plin război, cu o soră mai mică alături, pentru a da curs invitației unei scrisori primite la un an distanță de la momentul expedierii.

„Dragă Doris,

Am primit cu consternare scrisoarea de la tine. Nu știu ce te-a adus aici, a trecut mai mult de un an. Doris, iubirea mea, de ce ai venit acum? Te-am așteptat luni în șir. În zadar. (...) Până la urmă n-am mai putut să aștept și nici să sper. Am crezut că m-ai uitat. Am lăsat viața să meargă mai departe. (...) Nu putem să ne vedem. Îmi pare cumplit de rău. A.” (p. 131)

Scrisoarea este de la Allan, un personaj misterios. Povestea lor de dragoste începe pe nepusă masă, într-un parc în Paris, pe o bancă.

„A apărut într-o zi în parc. Stăteam pe p bancă sub un tei. (...) Chiar și acum îmi aduc aminte cu exactitate cu ce era îmbrăcat: cămașă albă, șifonată, pulover roșu de lână, pantaloni bej. Nu avea pe el costum, nici guler tare, nici curea cu cataramă aurie.” (p. 94)

Iubirea dintre ei este vijelioasă.

„Lumea s-a oprit în loc. Toate celelalte nu mai aveau nicio importanță. Eram doar eu și cu el. (...) Voiam să stau acolo pentru totdeauna. În brațele lui.” (pp. 95-96).

Dar și periculoasă, căci trăită atât de intens, a riscat și a ajuns pe marginea unei prăpastii a disperării, căci după ce el pleacă „pe nepusă masă” din Parisul care le găzduise povestea de dragoste, Doris mai învață o lecție

„N-o să pățească nimic de la câteva cicatrici. Mai bine să le aibă la vedere, pe corp, decât înauntru, în suflet.” (p.99)

Mascată sub forma unui dialog cu Jenny, Doris ascunde mai multe decât lasă să pară.

Optzeci de ani mai târziu, cei doi se regăsescc pe un pat de spital. Iubirea dintre ei a depășit granițele timpului și a spulberat multe stereotipuri, căci s-au iubit deși au fost separați. S-au iubit deși au iubit la rândul lor pe alții. S-au iubit în ciuda a tot și s-au iubit până în ultima clipă.

În anii de singurătate și pribegie prin America din timpul războiului și America postbelică, pictorul Gösta i-a fost singura persoană care poate fi numită prieten. Pe el l-a găsit într-o noapte, pe când lucra la doamna din Suedia, în umă cu mulți ani. Spunea despre el că este un om al contrastelor. Dacă uneori era fragil, cu precădere înspre orele de după miezul nopții până la ivirea zorilor, înaintea acelor momente, în timpul petrecerilor date de doamna pentru artiști, Gösta parcă se hrănea cu atenția celor din jur. El a fost cel care a învățat-o despre cubism, futurism și expresionsim.

„Odată l-am întrebat cum era sigur că era un artist autentic.” (p. 36)

În ciuda distanței au continuat să țină legătura. El mereu acolo, în Suedia, iar ea mereu în alt loc de pe Pământ, Europa ori America. Ea îi putea scrie ușor orice și adesea îi trimitea scrisori lungi în care îi destăinuia povara ce îi apăsa sufletul, iar el îi răspundea mereu scurt. Câteva fraze politicoase prin care o asigura că este bine și în viață. Doris își făcea adesea griji pentru el, căci știa că Europa este măcinată de ororile războiului. Uneori îi mai trimitea bucăți rupte din ziare, cu articole despre el, însă toate atât de critice... Făceau referire la exploziile de culori abstracte și strâmbe, de o perfecțiune geometrică. Ea, care nu îi înțelesese niciodată picturile, putea înțelege recenziile nefavorabile.

La un moment dat, Doris întâlnește pe cineva. Și ceea ce ar fi trebuit să iubească mai presus decât viața însăși, ajunge să urască mai mult decât pe cel care a făcut asta. Atunci când copilul moare imediat după naștere, Doris se simte ușurată.

De ce ne regăsim în povestea lui Doris? Pentru că ea este un personaj real, nu o idealizare a calităților morale și fizice. Face greșeli, iubește cu patimă, urăște cu patimă, nu alege întodeauna calea potrivită pe care să meargă, ca justificare oferind copilăria sau adolescența. Câți dintre noi nu ne-am găsit îndreptățiți să acționăm într-un fel din pricina factorilor din jur, ori a consecințelor, când, până la urmă, tot ce se întâmpla era o reacție firească a ceea ce am făcut cândva?

„Caietul cu nume pierdute” redă speranța că lumea din jur poate fi bună, descoperind în același timp dragostea în toate formele ei. Distingem ușor poate cei doi poli despre care vorbesc grecii antici - eros și agape. Descoperim ura ca reacție a naivității. Cartea ne învață că oricât de mult rău ar fi în lume, iubirea este singura forță care ne face buni. Și bunătatea există, trebuie doar să știm să nu o alungăm de lângă noi.

Numele pierdute în timp, ale persoanelor dragi, de fapt nu se vor șterge nicicând. Fiecare are povestea lui și fiecarea păstrează brodat pe inimă cu ață roșie, numele celor care au schimbat tot. Fără să ne dăm seama, devenim alții de câte ori cunoaștem pe cineva, căci ne unim destinele pentru câteva clipe, ca apoi, însemnul lor să ne urmeze toată viața. Și la final, poate ne vom întreba dacă i-am iubit destul...

Semnează,

Cărți pentru suflet